Un om, o cladire

Imi plac cladirile vechi ce pastreaza urme a ceea ce au fost odinioara. Si imi place ca, daca esti atent, aproape toate inca aduc aminte de vechea folosinta: restaurante, uzine, gari, hoteluri, cinema-uri, odinioara apreciate, din care acum au ramas doar urmele literelor odata stralucitoare.

Astazi am trecut pe langa un supermarket si uitandu-ma mai sus, stateau impietrite in timp, doar formele lasate de dezlipirea vechii denumiri „Restaurant Casa Malna”. Si am inceput sa ma gandesc cum arata restaurantul ale carur forme ondulate trada fostul interior cochet, vizitat de domnisoare stilate si domni cu joben. Ulterior am inceput sa observ fermecata, multe alte cladiri ale caror interioare adaposteau in trecut incaperi mult mai agreabile decat ceea ce sunt acum.

Imi plac cladirile vechi pentru ca seamana cu viata unui om, care ramane mereu brazdat de urmele trecutului si nici ploi si nici ninsori nu reusesc sa le stearga. Si orice e in prezent, mereu va pastra amprenta stralucirii de odinioara.

Mi-e dor…

Nu voi uita niciodata viziunea lui Noica asupra cuvantului dor:  singurul cuvant pur romanesc, intraductibil, care ne defineste ca popor. Dorul este sentimentul perfect, ce le inglobeaza rand pe rand pe toate celelalte: bucurie, tristete, iubire, nostalgie, toate isi au radacina in dor. Dorul reprezinta un cumul de cuvinte pe care nu le poti rosti,  suma unor trairi pe care nu le poti exterioriza si care sfarsesc inevitabil prin replica deja cunoscuta: „Mi-e dor”. O singura silaba si totusi niciodata nu simti nevoia sa mai adaugi alte cuvinte.

Niciodata nu ar trebui sa-ti para rau ca iti este dor. Nu multi au parte de nobletea unui asemenea sentiment.

Cand eram mica…

Cu totii traim cu regretul a ceea ce am vrut sa fim si ce am ajuns. Cand eram mica am vrut sa ma fac pe rand pictorita, calugarita, scriitoare si profesoara. Am ajuns in schimb PR-ista.

Si ca sa nu mai traiesc cu regretul a ceea ce as fi putut sa fiu, mai ales ca nu cred in deviza “urmeaza-ti visurile” and all that kind of crap, m-am gandit sa redescopar in mine cele 4 personaje si eventual sa le impac cu cate o upgradare la lumea reala.

Poezie de Craciun

Cad fulgi incet si in casa lumina inunda colturi. Alerg dupa ei si-i sarut pe fiecare in parte apasat. Saruta-i si tu pe ai tai si hai sa facem schimb de fulgi!

Stau cu crestetul gol, uitandu-ma dupa alte vieti. Cad una dupa alta pe trotuare cenusii. Numai luna apasa pe calcaie si singuratati. Eu zambesc gandindu-ma la marile trecute. Si aud masini oprindu-se odata cu inima: tr…tr…tr…

Tu ce ai face pentru un milion de dolari?

Azi s-a terminat sezonul Survivor Nicaragua, sezon in care am redescoperit placerea urmaririi acest show. Imi place sa urmaresc oameni obisnuiti, fara talente extraordinare si fara mare succes in viata reala, transformandu-se in competetitori de temut si pierzandu-si de multe ori demnitatea pe parcursul jocului. Culmea, sezonul a fost castigat de un pusti de 20 de ani, care abia a pasit pe bancile studentiei si care nu a avut nicio strategie si a votat de fiecare naiv la indrumarea celorlalti. Si ca sa demonstrez ca oameni absolut comuni gasesc resursele necesare sa lupte pana la capat, un pilot de curse si un agent imobiliar au mai reusit sa intre in finala.

Despre prietenii si alti monstrii

Va cunoasteti de cand erati de o schioapa. Va certati pe acelasi baiat. Si apoi amandoua va desparteati de el, stiind ca niciunul din specimenele de pe Marte nu merita discutia in contradictoriu. Priveati deasupra muntilor si marilor gandidu-va ca nu va exista zi in care nu veti privi aceleasi zari departate.

Numarai secundele pana sa te poti inchide in camera si sa o poti suna povestindu-i pe nerasuflate ce greseala monstruoasa ai mai facut, care era oricum uitata pana a doua zi. Acum doar mai stai si te amuzi de planurile diabolice impotriva dictaturii parintesti, fara sa-ti mai amintesti focarul rebeliunii.

Optimism is overrated!

Inainte ideea de optimism era privita cu indoiala si cat timp a durat curentul emo, cel putin, intrase intr-un con de umbra. De cand a inceput insa criza, pentru o rata a sinuciderilor mai mica, optimismul e un lait motiv al societatii. Peste tot incurajari si imperative ce indeamna in a vedea partea plina a paharului.

Optimismul s-a intins si a creat isterie in toate domeniile, pesimistii fiind pusi la colt si torturati de vesnica afirmatie: dar nu e bine sa fii pessimist. De parca sufar de vreo boala, de care ma pot trata, dar refuz sa-mi vad medicul! Mi-e dor de vremurile in care pesimismul meu chiar daca apreciat indeosebi de oamenii cu plete si bratari negre, macar era tolerat de restul societatii. Intr-adevar “bolnavii” sunt condamnati sa nu se entuziasmeze. E o regula autoimpusa dupa ce si-au dat seama de nonsensul expectantelor prea mari.

Optimismul a devenit cerinta de angajare (bine, asta daca nu lucrezi intr-o mina sau la pompe funebre ca acolo clar nu o sa ti se ceara), in domeniul in care activez si in cele conexe lui, pretentie pe care o gasesc de-a dreptul absurda. Din contra, mi se pare ca atunci cand esti pesimist, iei in calcul si esecul si drept urmare esti precaut, iar in momente de criza te panichezi mai putin, fiind mai rezistent la stres.

Pesimistul nu e niciodata dezamagit. Pesimistul nu simte cum i se prabuseste lumea incetul cu incetul, pentru ca odata fiind in situatia asta s-a lecuit definitiv. Pesimistul nu se bazeaza pe zambete largi pentru statusul lui social, ci pe increderea in fortele proprii si pe permanenta constientizare a tuturor detaliilor nefaste care le scapa optimistilor. Asadar, plictisita si sictirita de acest optimism fals, servit cu lingura, intr-un context economic si politic care numai motive de optimism nu ne da, declar razboi celor care ma privesc de pe norisorii lor roz.

La 23 de ani

• Inca iti mai rozi unghiile ca o adolescenta agitata.
• Ai cu 7 kilograme mai mult decat la 18.
• Nu te-ai mai apucat de master.
• Inca ti se inmoaie picioarele cand te uiti la Villie Vallo.
• Nu mai rezisti sa ai nopti albe.
• Nu poti sa mai mananci prajitura care iti face cu ochiul din vitrina.
• Folosesti in continuare mijloacele de transport in comun.
• Te uiti la filme cu vampiri.
• Dormi pe mijlocul patului.

Numai ca toate se topesc in ceara care curge intr-o prajiturica cafenie, undeva in afara Bucurestiului, pentru ca stii ca atat timp cat exista un cor afon, ce si-a amintit de tine, inseamna ca nu e totul pierdut.

Cercuri cercuri

Se aud aplauze. Ei zambesc si-si unesc mainile. Lumea aclama cu zambetul pe buze: „Traiasca mirele! Traiasca mireasa!” Urale peste urale, crini albi amintind de traditia fecioarei, demodata si uitata. De partea cealalta a bisericii soarele arde spatele negru a celor ce stau cu ochii pironiti spre capela. Ridic ochii din pamant. Fiecare tipat de bucurie pare o palma adusa sufletelor intristate. L-as lua pe cel cu guler roz si cu buchetul de garoafe ce-i face ochi dulci domnisoarei de onoare si i-as taia un deget poate asa ar simti macar in cea mai mica parte a corpului durerea celor de partea cealalta.

In spatele gardului bisericii, in timp ce tigara imi arde buzele stau si ma uit in gol la zadarnicie: fericitii in alb, care abia isi incep viata si cei in negru care isi dau seama de absurditatea ei si constientizeaza finalul sec. Cei in alb vor trece cat ai clipi in fata capelei, fara sa-si fi dat macar seama de cat de norocosi erau atunci cand purtau crinii pe scari.

Cicilitatea vietii isi onoreaza datoriile fata de noi. Macar de-am constientiza frumusetea cercului inainte sa se termine.

Cat de repede stergi un om?

Cunoastem din ce in ce mai multi oameni: oameni de o zi (nu pot sa ma abtin de la permanentele raportari la Fight Club), oameni de o saptamana, o luna si in definitiv oameni fara de care nu ne-am putea imagina viata. Comunicam tot timpul pierzand din vedere viitorul unei relatii si ii devoram repede, incercand sa le stim toate secretele pentru a putea trece la urmatoarea victima. Acum ceva timp citeam un tweet care din punctul meu de vedere reflecta tipul relatiilor interumane ale anului 2010: „Am 408 de prieteni pe facebook, dar nu am cu cine sa ies intr-o sambata dupa-amiaza.”

Marea contradictie intervine in clipa in care dorim sa uitam de acel om: pe cat de usor ne este sa ne facem prieteni, pe atat de greu este sa-i stergem.  Inainte ardeam scrisorile si aruncam cele 3 poze care ne aminteau de esecul unei relatii, sperand ca drumurile noastre sa nu se mai interesecteze. Cu mana tremuranda urmaream cum flacarile macinau toate visurile si planurile.

Astazi aruncam albumul foto, stergem dosarele galbene din My Pictures, intram si pe contul de Picasa, Flickr, ii dam unfollow pe twitter, delete din Messenger si Skype cu tot cu arhive, ii dam untag pe Facebook si il eliminam de pe LinkedIn, sperand ca dupa totul efortul sisific sa uitam. Cateva zvacniri din degete pe tastatura si gata! El, ea, nu mai exista. Fiecare zvacnire insa ascunde aceeasi intensitate ca a contemplarii scrisorilor in flacari, practicata odinioara. La final rasuflam usurati ca s-a terminat. Ultima urma a legamantului nescris a fost stearsa. Insa, invariabil vine ziua cand la metrou il/o vedem si toata fiinta innebuneste racnind interiorizat: „Dar cum? Te-am sters. Tu nu mai existi”.

Eternal sunshine of the spotless mind where art thou?