I am Jack's wasted life.

Optimism is overrated!

Posted in It's me, your conscience by Valentina Florea on August 15, 2010

Inainte ideea de optimism era privita cu indoiala si cat timp a durat curentul emo, cel putin, intrase intr-un con de umbra. De cand a inceput insa criza, pentru o rata a sinuciderilor mai mica, optimismul e un lait motiv al societatii. Peste tot incurajari si imperative ce indeamna in a vedea partea plina a paharului.

Optimismul s-a intins si a creat isterie in toate domeniile, pesimistii fiind pusi la colt si torturati de vesnica afirmatie: dar nu e bine sa fii pessimist. De parca sufar de vreo boala, de care ma pot trata, dar refuz sa-mi vad medicul! Mi-e dor de vremurile in care pesimismul meu chiar daca apreciat indeosebi de oamenii cu plete si bratari negre, macar era tolerat de restul societatii. Intr-adevar “bolnavii” sunt condamnati sa nu se entuziasmeze. E o regula autoimpusa dupa ce si-au dat seama de nonsensul expectantelor prea mari.

Optimismul a devenit cerinta de angajare (bine, asta daca nu lucrezi intr-o mina sau la pompe funebre ca acolo clar nu o sa ti se ceara), in domeniul in care activez si in cele conexe lui, pretentie pe care o gasesc de-a dreptul absurda. Din contra, mi se pare ca atunci cand esti pesimist, iei in calcul si esecul si drept urmare esti precaut, iar in momente de criza te panichezi mai putin, fiind mai rezistent la stres.

Pesimistul nu e niciodata dezamagit. Pesimistul nu simte cum i se prabuseste lumea incetul cu incetul, pentru ca odata fiind in situatia asta s-a lecuit definitiv. Pesimistul nu se bazeaza pe zambete largi pentru statusul lui social, ci pe increderea in fortele proprii si pe permanenta constientizare a tuturor detaliilor nefaste care le scapa optimistilor. Asadar, plictisita si sictirita de acest optimism fals, servit cu lingura, intr-un context economic si politic care numai motive de optimism nu ne da, declar razboi celor care ma privesc de pe norisorii lor roz.

Anunțuri

La 23 de ani

Posted in It's me, your conscience by Valentina Florea on August 11, 2010

  • Inca iti mai rozi unghiile ca o adolescenta agitata.
  • Ai cu 7 kilograme mai mult decat la 18.
  • Nu te-ai mai apucat de master.
  • Inca ti se inmoaie picioarele cand te uiti la Villie Vallo.
  • Nu mai rezisti sa ai nopti albe.
  • Nu poti sa mai mananci prajitura care iti face cu ochiul din vitrina.
  • Folosesti in continuare mijloacele de transport in comun.
  • Te uiti la filme cu vampiri.
  • Dormi pe mijlocul patului.

Numai ca toate se topesc in ceara care curge intr-o prajiturica cafenie, undeva in afara Bucurestiului, pentru ca stii ca atat timp cat exista un cor afon, ce si-a amintit de tine, inseamna ca nu e totul pierdut.

Tagged with: ,

Cercuri cercuri

Posted in It's me, your conscience by Valentina Florea on August 11, 2010

Se aud aplauze. Ei zambesc si-si unesc mainile. Lumea aclama cu zambetul pe buze: „Traiasca mirele! Traiasca mireasa!” Urale peste urale, crini albi amintind de traditia fecioarei, demodata si uitata. De partea cealalta a bisericii soarele arde spatele negru a celor ce stau cu ochii pironiti spre capela. Ridic ochii din pamant. Fiecare tipat de bucurie pare o palma adusa sufletelor intristate. L-as lua pe cel cu guler roz si cu buchetul de garoafe ce-i face ochi dulci domnisoarei de onoare si i-as taia un deget poate asa ar simti macar in cea mai mica parte a corpului durerea celor de partea cealalta.

In spatele gardului bisericii, in timp ce tigara imi arde buzele stau si ma uit in gol la zadarnicie: fericitii in alb, care abia isi incep viata si cei in negru care isi dau seama de absurditatea ei si constientizeaza finalul sec. Cei in alb vor trece cat ai clipi in fata capelei, fara sa-si fi dat macar seama de cat de norocosi erau atunci cand purtau crinii pe scari.

Cicilitatea vietii isi onoreaza datoriile fata de noi. Macar de-am constientiza frumusetea cercului inainte sa se termine.

Cat de repede stergi un om?

Posted in It's me, your conscience by Valentina Florea on August 1, 2010

Cunoastem din ce in ce mai multi oameni: oameni de o zi (nu pot sa ma abtin de la permanentele raportari la Fight Club), oameni de o saptamana, o luna si in definitiv oameni fara de care nu ne-am putea imagina viata. Comunicam tot timpul pierzand din vedere viitorul unei relatii si ii devoram repede, incercand sa le stim toate secretele pentru a putea trece la urmatoarea victima. Acum ceva timp citeam un tweet care din punctul meu de vedere reflecta tipul relatiilor interumane ale anului 2010: „Am 408 de prieteni pe facebook, dar nu am cu cine sa ies intr-o sambata dupa-amiaza.”

Marea contradictie intervine in clipa in care dorim sa uitam de acel om: pe cat de usor ne este sa ne facem prieteni, pe atat de greu este sa-i stergem.  Inainte ardeam scrisorile si aruncam cele 3 poze care ne aminteau de esecul unei relatii, sperand ca drumurile noastre sa nu se mai interesecteze. Cu mana tremuranda urmaream cum flacarile macinau toate visurile si planurile.

Astazi aruncam albumul foto, stergem dosarele galbene din My Pictures, intram si pe contul de Picasa, Flickr, ii dam unfollow pe twitter, delete din Messenger si Skype cu tot cu arhive, ii dam untag pe Facebook si il eliminam de pe LinkedIn, sperand ca dupa totul efortul sisific sa uitam. Cateva zvacniri din degete pe tastatura si gata! El, ea, nu mai exista. Fiecare zvacnire insa ascunde aceeasi intensitate ca a contemplarii scrisorilor in flacari, practicata odinioara. La final rasuflam usurati ca s-a terminat. Ultima urma a legamantului nescris a fost stearsa. Insa, invariabil vine ziua cand la metrou il/o vedem si toata fiinta innebuneste racnind interiorizat: „Dar cum? Te-am sters. Tu nu mai existi”.

Eternal sunshine of the spotless mind where art thou?

Tagged with: , , ,